De Vlaicu Golcea

Este pentru prima oară în 42 de ani când ajung voit în nordul Dobrogei. În afară de o săptămână petrecută cu părinții la Crișan (…cred…) pe vremea când eram mic, excursie din care nu-mi mai aduc aminte decât un sentiment de plictiseală fantastică asociat cu o dorință de a pleca cât de curând de acolo, legăturile mele cu Delta (cu care asociez ca orice turist generic nordul Dobrogei…) au fost nule. Și iată că s-a ivit ocazia acestui proiect…
Am plecat plin de curiozitate și însoțit de un sentiment aproape pionieresc 🙂  un tip de frison asociat cu plonjarea în necunoscut, simțindu-mă parcă unul din exploratorii din “Insula misterioasă” a lui Jules Verne. Având o bunică dobrogeancă (născută vis-a-vis de Călărași), am trait de mic copil cu proiecția nostalgică unui loc aparte, asociat unui refugiu virtual-sentimental aproape mirific, de o poezie de care dobrogenii nativi sunt absolut convinși.
Săptămâna petrecută în împrejurimile Tulcei a fost prilejul unor re-considerări ale unor percepte pe care le luam până atunci așa cum mi-au fost ele prezentate și rămase ne-chestionate profund.
Rândurile ce urmează sunt o expresie 100% subiectivă a reflexiei vieții din nordul Dobrogei în felul meu de a privi viața astăzi, fiind un exercițiu de realitate extrem de personalizată și non-generalizatoare.

În primul rând, TRADIȚIA. Presupuneam că ea este inima unei comunități, modalitatea cea mai eficientă și mai ne-alterată de afirmare a identității etnice și implicit culturale. Poate cel mai trist aspect al acestei săptămâni a fost să-mi dau seama că ea poate fi asociată și cu o presiune socială fantastică, lucru care vine la pachet cu o pleiadă de abuzuri care în paradigma zilelor de azi sunt de neacceptat. Un exemplu ar fi tăiatul copiilor mici cu lama pentru a le “ieși sângele rău”. Un alt exemplu ar fi darea sau vinderea fetelor viitorilor “soți”, înțelegere între părinți, pentru a se putea forma în viitor celulele sănătoase ale societății. De necomentat. Despre anatema mocnită care cade pe căsătoriile etnic-mixte nu mai vorbesc….Iar despre tratamentul “minorităților” sexuale cred că se va vorbi peste 100 de ani…

În al doilea rând…RUȘINEA. Am fost marcat de descoperirea la o vârstă la care ar fi trebuit probabil să-mi fi pus demult această problemă, de incindența acestui sentiment în viața noastră socială. Pare definitorie și mai ales definitivă. Nu iartă pe nimeni, acționând în cascade asupra tuturor generațiilor care par să nu i se împotrivească, ci mai degrabă să o certifice fără întrebări suplimentare. Cu atât mai mult cu cât mi se pare lipsită de orice substanță. Rușine….că….CE? Rușinea inoculată aproape sistemic face ca o văduvă la 40 de ani să nu își “refacă viața” riscând să fie stigmatizată deopotrivă de copii (la rândul lor afectați de efectele ei și victime ale presiunilor “celor mari”…) de mediul social înconjurător, pornind de la rudele apropiate până la comunitate. Ea face ca liberul arbitru în viața personală să fie neglijabil și uneori sacrificat pentru un “bine” mai mare și evident, himeric.

M-au frapat relațiile părinți-copii, trăind într-o simbioză ciudată, aflată mereu sub presiunea “modernului”, care este defapt foarte maleabil, în funcție de ceea ce se dorește… Într-un ping-pong-tango fără nici un învingător aparent, relațiile se construiesc într-o negociere perpetuă de autoritate. În universul multicultural dobrogean, cea mai întâlnită “acuză” este aceea că tineretul nu mai este interesat de tradiții, fiind influențat de media actuală și de tentațiile “globalizate” și răzvrătindu-se de exemplu prin încăpățânarea de a se căsători cu cineva de altă etnie, sau, varianta “premium” – de altă religie. Mi se pare interesant, că, din această perspectivă, TRADIȚIA funcționează în realitate și ca o frână, nu doar ca o componentă identitară.

Din punct de vedere muzical m-a impresionat asemănarea dintre structurile ritmurilor muzicale tipice fiecărei etnii și felul de a fi al oamenilor. Nu vreau să fac studii de muzicologie cognitivă 🙂 dar încă o dată am fost surpins de cât de interstițială este muzica pentru oameni. Este o oglindă a nespusului, de parcă pentru simplul fapt că rostești niște cuvinte cântate și nu vorbite reprezintă un tip de accept social, o convenție “rezonabilă” pentru un adevăr considerat incomod dacă ar fi fost grăit. Majoritatea cântecelor pe care le-am înregistrat vorbeau despre cupluri de îndrăgostiți care nu erau lăsați de părinți să fie împreună, relații condiționate între copii și părinți, nenorocirile războiului care face victime colaterale, nu numai directe, viața aflată sub “ocrotirea” hazardului și a istoriei.
Din alt punct de vedere, acum 50 de ani, muzica reprezenta cea mai imediată și mai accesibilă formă de “entertainment”. Pe lângă faptul că ea este un fel de a petrece timpul liber (în lipsa excitatorilor media de azi) și un liant social al comunității, muzica mai reprezintă și un recipient metafizic de proximitate 🙂 aș putea spune. Mi se pare că ea oferă un acces instantaneu la o zonă “blur”-ată a contactului cu sine, la un fel de anticameră a propriilor emoții. Pentru mine este impresionantă puterea cântatului ca formă de exprimare. Am fost uimit să aflu că unele femei măritate nu aveau “voie” să meargă să cânte în cor – pentru că asta ar fi putut să fie asociat ori cu “destrăbălarea”, ori cu tentațiile de orice tip, ori poate tocmai cu un fel de teamă în fața unui model de “libertate”, orice ar fi însemnat asta, de la a te simți bine în compania celorlalți până la conștientizarea unor “adevăruri” contrase din versurile cântecelor printr-un proces aproape cathartic.

Furia oarbă am resimțit-o atunci când am realizat modul în care femeia este privită și expusă în multe dintre cântece. Din această perspectivă, tradiția mi se relevă ca un șir de enumerări ale unor fapte brutale, complet misogine și sexiste, care emană un comportament violent patriarhal și abuziv. FEMEIA-OBIECT – al dorinței, al uzului casnic, comercializată între aranjamente familiale sau aflată sub presiunea mocnită a ne-implicării cu un partener de altă etnie sau religie pare a fi în cele mai bune dintre cazuri înzestrată cu o capacitate nostalgică, tristă, și cu un eventual tip de rezistență la ordinea socială dictată de părinți, rude sau întreaga comunitate. Din păcate în nici un cântec pe care l-am auzit nu se povestește ce s-a întâmplat după ce fata s-a împotrivit…

Revin la paragraful bold-uit de la începutul textului. Înțeleg că ceea ce am scris poate părea sumbru și negativist. Nu este chiar așa. Am preferat să evit latura elogioasă, tocmai pentru că ea este evidentă și era de așteptat să o folosesc. Textul meu nu exclude lucurile frumoase și valoroase. Tot ce am scris este bazat pe observațiile brute și ne-selective trăite în timp real. Sunt absolut sigur că aceste probleme sunt ale întregii țări, nu sunt deloc tipice Dorbrogei. Este doar o parte despre care de obicei nu se vorbește, pentru că “nu e frumos” sau “nu se face”. În mod aproape paradoxal, după opinia mea, ceea ce unește întregul caleidoscop etnic este un soi de mioritism specific românesc, o așteptare a nu se știe ce, un tip de complacere molcomă, aproape resemnată, uneori comodă, dublată de o reală inocență și lipsă de militantism. Din această perpectivă, existența activităților organizate de asociațiile culturale ale diverselor comunități este esențială și ar trebui sprijinită și dezvoltată în orice chip. Am fost foarte plăcut surprins să văd că se fac eforturi reale în această direcție.

Am rămas în amintirea mea emoțională cu soarele la zenit luminând splendid munți tociți și curbe line, cu zâmbete sincere și suflete deschise, poate prea deschise deci prea vulnerabile la o istorie nemiloasă care a venit ca un tăvalug peste oameni deja disclocați culturalo-geografic care trăiesc cu nostalgia unui spațiu afectiv-identitar la care au acces din când în când și prin intermediul muzicii.

Dedic munca mea la acest proiect bunicii mele, Maria Văcaru, cu numele înainte de căsătorie Vasilescu, născută în Comuna Ostrov, județul Constanța, dobrogeancă.